marți, 3 februarie 2015

Ce-a vrut să spună autorul - Marius Chivu

Marius Chivu și-a  lansat cartea Ce-a vrut să spună autorul la librărie Humanitas din Cișmigiu în primăvara anului trecut. Am rămas plăcut impresionată de naturalețea cu care a prezentat modul cum i-a venit și dezvoltat ideea, precum și câteva lucruri "din culise". Chestii despre cum a relaționat cu autorii pe care i-a intervievat de-a lungul timpului și cum i-a convins să scrie un update și cum au ratat unii dintre scriitori prezența în această carte fiindcă nu au scris la timp update-ul.
 Au fost prezenți și Marin Mălaicu-Hondrari, Nora Iuga și Ioana Pîrvulescu, poate și alții, dar nu i-am recunoscut eu. La sfârșit, Marius Chivu a dat o sumedenie de autografe. Are un scris frumos, ordonat, citeț, literele nu-s prea mari, dar nici mărunte. Și o prezență fizică plăcută, caldă, tandră și virilă, în același timp.
Ce-a vrut să spună autorul e o carte care mi-a dat de gândit și cred că acela e momentul în care a început să se coacă în mintea mea, așa încet la foc ușor, ideea să încerc să fac și eu interviuri. Am încercat o singură dată de atunci, nu e muncă ușoară deloc, așa cum părea la prima vedere. Dacă nu mă credeți, încercați. E nevoie de multe ore de documentare și de stat pe gânduri cu privire la cel/cea pe care vrei s-o descoși, nu-i poți pune întrebări la întâmplare.  
Și acum să trec la recenzia propriu-zisă.  Ce-a vrut să spună autorul conține o serie de interviuri cu 27 scriitori români renumiți,  efectuate de criticul și jurnalistul Marius Chivu, de-a lungul timpului, începând cu 2002. La un interval de 10 ani, mai mult sau mai puțin, scriitorii sunt rugați să recitească ce au spus cu ani în urmă și să comenteze ce s-a schimbat între timp atât în modul de a scrie, cât și de a trăi.  O idee simplă în aparență, dar care deschide o fereastră către gândurile intime ale autorilor despre ei înșiși - și aici este surpriza cărții -  precum și o punte magică peste timp, rezultatul fiind niște povești savuroase încropite din gândurile mustind de viață și pasiune ale autorilor. 
Pentru mine, acea mireasmă amară și cu ceva înspăimântător de trist în ea a rămas una dintre cele mai sfâșietoare senzații pe care le-am avut vreodată. Astăzi, fără îndoială, cum fructele nu mai au gust, nici muzica nu mai are melancolia celei din anii 60, nici florile de regina-nopții nu mai au același miros. Dar e, firește, doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate e ce se petrece cu noi. Mai avem noi simțul mirosului de-atunci, din lumea aceea simplă și brutală? Ne mai bucurăm de ceea ce făcea farmecul vieții noastre amărâte de atunci?
răspunde nostalgic Mircea Cărtărescu la întrebarea bonus: Ai nostalgii?
Radu Pavel Gheo povestește de ce s-a întors din USA după ce a ajuns acolo cu loteria vizelor, lui Livius Ciocârlie îi este frică de senilizare, așa că nu-și dorește să trăiască prea mult, Emil Brumaru a avut trei episoade depresive grave în primăvara lui 2006 și a fost internat de 3 ori balamuc, în pavilionul Crizis, Marin Mălaicu-Hondrari a locuit 5 ani într-o rulotă în Spania, Dan Mihăilescu nu dă o oră petrecută sub mestecenii lui de pe deal pe un concert la Scala din Milano, Ioana Pîrvulescu a făcut 7 ani naveta la 50 km de București, iar Andrei Pleșu...oooo...Andrei Pleșu e spumos și când nu-i de față. Dar mai bine să-l citez:
În măsura în care se poate spune despre mine că am umor, cred că acesta este o trăsătură a naturii mele. Dar exercitatea umorului este, în cazul meu cel puțin, o strictă formă de politețe. Îmi place să binedispun oamenii și mi se pare esențială pentru dialog și bună conviețuire o anumită formă de bună-dispoziție. Într-o atmosferă de bună dispoziție - nu de veselie isterică sau de chicoteală infantilă - omul este și tolerant și creativ.
.....
E foarte greu să îmbătrânești cumsecade. Am să par pășunist, dar nu am văzut oameni îmbătrânind bine decît la țară. Orașul e un mediu care îți arată minut cu minut că îmbătrânești. Există o eroziune temporală extraordinară în structura citadină. La țară - eu am apucat și un sat ceva mai caracteristic -, îmbătrânirea e organică, are o notă de împlinire. Orășenii bătrâni sunt cam plicticoși și mă tem că n-o să-mi iasă bătrânețea rurală pe care mi-o doresc.
În fine, să nu mă mai lungesc, plusul acesti cărți vine din faptul că scriitorii vorbesc foarte multe despre ei. La fel și minusul. Depinde cum digerați treaba asta. 


Iar dacă v-ați hotărât să vă băgați și voi nasul prin rufele lor puse la uscat pe sfoară, nu pot decât să vă urez lectură plăcută!